Ce-o să mă coste lenea inerției!
Îmi pier timpul
cu ochi fixați aiurea,
neștiut de nimeni, doar îmi purtând securea
inconștient d-epuizarea avuției
abstracte,
partajată între două acte
fără a mi se indica nici anotimpul;
cât va dura plăcerea
fără a mi se cunoaște în vreun fel vrerea.

Oare tu cum numeri...
și ce-nseamnă folos?...
Al cui?...
Pe cine porți pe umeri;
căci nu mi s-a propus
să iau ceva de sus, pe sus,
de ce sunt pus să modelez o scoarță,
să scrijelesc cu-n cui
de os
ce sunt, în fond!...
... Lăsând deoparte mintea-mi hoață
ce pare fără limite de timp, un bond!?

Mă păcălesc -și zic că sunt inteligent-
cu o himeră
denumită arbitrar,
se pare peste tot, mai bărbătește...
suflet;
un excipient,
un fel de sferă,
singurul ce clocotește
fără numerar,
imaterial... nici cel puțin un cuget.

Înseamnă că ”sunt”... ”lipsă”,
și nu sunt, sigur, dacă nu spun... sunt,
sau dacă m-aș piti-n pământ;
deci nu exist, în fapt...
nu sunt,
trăiesc în propriul gând,
sunt o eclipsă
într-o realitate de inapt
ce mi-o fac singur așa-zisă...
o ideală, interzisă...

Oare
sunt eu
... sau e doar viața
ce-i floare
efemeră
iar eu ”sunt” gheața,
un fond de Dumnezeu,
o topitură-n timp,
infinitate dintr-o eră;
s-asigur cărăuș... continuu
primăvăratec anotimp,
pe un traseu lipsit de rectiliniu.

Și-n fond greșesc,
că nefiind... n-am cum nimic să definesc!
05.04.2011