nu cred să îți pese de gura mea
mușcându-ți somnul
până la piept
de cerșetorul de culoare
cu degetele încârlionțate în zile
unde trecutul atârnă într-o funie de aer
iar condamnarea la trăire
nemuritul și un viitor însingurit
sculptează durerea
într-un singur îngenunchiat

o realitate deșirată zbiară
ca o descreierată
din palma donatorului de viață
până în mijlocul buzelor
zdrențuite de vreo doi păcătoși
care te-au iubit femeie

și totuși
nu ți-au frânt glasul
nici gândurile nu au încetat să curgă
tai arborii cu mintea
fără niciun început în buzunare

poate din acest motiv
mă las înviat
la două zile
de unul și de altul
nestricați
de viață