Dacă într-o bună zi nu mi-aș mai fi de-ajuns,
accidentat mortal de propria mea dorință,
ca ultim ajutor ți-aș cere să îmi cânți
și să-mi livrezi cu ochii tot ce-a rămas căință.
te-aș lua de mână să îți spun că undeva mai este
lumea aceea dreaptă, visată de înfrânți.


prin vacarmul uman, cu blocuri căzând peste noi,
te-aș duce să te-ascund în locuri deschise,
în care numai timpul mai cade în ploi,
fără să ia cu el închipuiri ori vise.


printre stropi care poartă lumina,
în inima ta îmi înstrăinez de astăzi sorții
și îți citesc pe chip bucuria și vina
când iluziille tale îmi provoacă emoții.


acestui timp, ce vrea continuu să muște din oamenii lui,
doar îi vom arunca la un moment dat niște carne,
precum unui câine născut prematur dintr-un mit.


și dacă acolo, în locul deschis,
cu lacrimi căzând pe câmpia obrazului tău,
ți-aș spune că te iubesc atât de mult,
încât, în viitor, prezența mea va consuma pe dinăuntru
tot ce-a rămas afect în tine,
tu ce mi-ai mai putea răspunde și eu să nu știu?



printre stropi care poartă lumina,
aproape fiecare femeie mai crede
că lumea e plină de prinți care-așteaptă cu caii-nșeuați
un început de poveste, să poată apoi năvăli chiuind
în viețile lor etern feminine.


dacă tu ai fi o mare ocazională și fără adresă,
cu nimic populată,
nici cu păsări deasupra, doar cu un cer prea înalt
și în adâncuri cu o foame precisă de viață,
aș înota mereu, nicicând către mal,
să pun într-un final cu moartea mea un trup
în gura ei înfometată.