doi călători străini prin viața lor năuci
într-o complicată ecuație
care-și strângeau neștiutori în pumni destinul
tainică orație
visători înălțam la cer naiv nevinovați
speranța incantație
sfios insiduos ne-mbrățișa poate păcatul
în calda lui vibrație

și într-o zi am luat grăbiți același tren
fără destinație
era în vremea când mai experimentam
dreptul la vocație
ne-am cercetatat discret tăcuți din ochi
cu admirație
simțeam cumva că inimile ne cântau
pe-aceeași intonație
nici până azi nu știu de ne-am iubit destul
cu adulație
uneori înclin să cred că fără voie ai mințit
cu atâta grație
spuneai că eu sunt viața ta mă sărutai duios
dar într-o stație
pe când eram în culmea fericirii și mândru
de a mea prestație
ai lăcrimat de una singură-n tăcere ai coborât
fără somație

femeie frumoasă de mine-ndrăgostită și încă
în plină procreație
sunt trist să-ncerc să-ți spun că gestul tău
e-o aberație
să te întreb de ce-ai plecat ori să te cert ar fi
o imprecație
ai dreptul tău scris pe răboj să faci ce vrei
fără explicație
dar nu a fost cinstit să mi te furișezi în suflet
prin efracție
sunt părăsit și singur dar nu o să mă plâng
mi-e viitorul la casație
presimt că o să cobor curând și eu la prima
universala ondulație
în marea incubație
și eu și tu vom fi îndrăgostiții de sub cruci