Nu mă mai mir
când trec prin mine iluziile
cireși înfloriți prea devreme.

În mustul zăpezii
doarme sâmburele și moartea
în cântecul lebădei.

Nici când respir întuneric
de gândul ajunge flegmatic,
trupul zidindu-se pe sine
în măduva pământului.
Nici un stăpân numai are
decât sufletul care se ridică.

Ispita înfrunzind
în orice loc neumblat,
îți lasă pe umeri piatra
în crucea iertării.

Un miros de mosc,
un înger somnoros

trezit
te strigă, te cheamă.