sunt lihnit de dor în partea dreaptă
în stânga a mai rămas cineva
și câteva resturi de viață proaspătă
târându-se în podeaua goală

o zi și o noapte s-a zvârcolit liniștea
până să se potrivească în grumazul aplecat
al unui osândit la frică
apoi
nu a mai fost nimeni

să țipe

într-o singurătate
doar colțurile zidurilor
sunt pline de tandrețe
ușile îți zâmbesc ușor
până începi să plângi
și cu un burete îmbibat în lacrimi
umezești buzele femeii tale

de cuvinte

mă privesc cu lăcomie în oglindă
până dispare orice luciu
și nu mai rămâne decât un afiș alb
iar sunetele vagi din resturile prosopului
în care te ascundeai în fiecare dimineață
au devenit absențe
iluzii
îmbrăcate în motive

poate de asta
când cer îndurare
nu se aude nimic
nici vocea mea cerșind o altă viață

nici sărutul tău pe umăr