Cât de departe o să înțeleg
moartea unei stele,
patimile dintr-un râu de foc
expulzat de anii lumină
trecuți prin univers de-a valma?

O întâmplare doarme cu ochii țintă
nu desfășurată ca mine pe nori
cu tălpile ude frământând pământul.

Întinderea pe care o îmbrac
când stau la pândă între trei izvoare,
pe umărul tău alb îmi găsește
urme de oameni săpați în memorie.

Gândul s-a obișnuit să-i caute
cu săbiile ascuțite de pietre,
aștept noaptea lor
într-un voal de mireasă.