oamenii sunt naivi când întreabă păsările cât le-a mai rămas de trăit
eu aș vrea să-ntârzii când nu am unde
mă grăbi
dimineața
mâini străine adună visele uitate pe sub paturi

am scăpat momentul când umbrele creșteau pe față
și aerul rupt din munți care te face
mai des și mai înalt să respiri fiecare urmă de primăvară

timpul mi-a înmormântat toți copiii imaginari
ei încă așteaptă să fie pământ
nimănui
niciodată nimic
din gura iadului liniștea grea toarnă în paharul plin nu pentru mine
în genunchi tac și mi-e frică să deschid cărțile

viața nu se dă în credit și ușor cade printre degete
vine o zi care moare la încheieturile mele
fără gust