cad
în negrul uriaș al pământului
răsăriturile
și restul ploilor
dintr-o singură seară
care a rămas dreaptă
în umărul tău
sincer

într-o lumină puțină
un greier ascuns în călcâi
străbătea însfârșirea trupului
scârbit de noapte

eu
nu știu să respir sfârșiturile timide
înceruite până la sictirul
gradaților albi
și nu îmi recunosc tălpile

cerșind înaintele

sunt doar cu un minut mai înalt
decât rămășițele unui urlet
bodogănind căutatul zilnicului
și oprirea în spatele aceluiași zilnic
lovitul cu pumnii în pieptul
descheiat de coaste
și un strop de tăcere la bucată

tu știai
că nu a existat vreodată
un bărbat care să nu se fi născut
dintr-o femeie
știai că nu îmi voi afla liniștea
dacă nu mi-am auzit niciodată umbra
sau glasul prăbușit de oboseală

dar nu e nimic

mâine când adâncimile
au să ne încapă în palme
voi construi din vorbe

un zeu întreg