Când spun „Văzduh”, o taină-n jur se strânge
Și simt adânc ființa cum irupe
Din două mari și-nfiorate cupe
Cu trupul lor de carne și de sânge.

Din Văz și Duh, suind pe albe crupe,
Urzesc luceferi bolta care plânge
Că întârzie fulgerul ce-nfrânge
Vedenii reci, iar vălul ei se rupe.

Din cei doi magi, cu dorul de părinte
Se vor lega silabe-n care cred.
Sunt amândouă vii, izbesc fierbinte

Ca-n burta mamei inocentul ied.
Voi dăltui tăcerea din cuvinte
Cum își iubește versul un aed.


30 aprilie 2012