făceam străchioare în mijlocul drumului
unde era țărâna a mai fină și în fiecare turnam ape
trecute prin ființa noastră fără să ne rușinăm când
mineralele se duceau în pământ ca prin pâlnii de lut
unele mai mici altele după vârstă joaca noastră
între două îmbrânceli cu existența pe câmp în bătătură
printre animalele păsări Dumnezeu
ăi mari erau ca niște îngeri barbari

mâncam dormeam puțin și nu crâcneam
pentru o clipă de copilărie
în praf ca viața sub pisălog

pe urmă treceau căruțele și le zdrobeau
nimic nu mai rămânea din ceea ce însemnam
o luam de la capăt cu fiecare zi
am înțeles că viața e moarte nimic
nu rezistă ocârmuirii ei

(5 mai 2012)