Lucrurile frumoase au început să se ofilească,
Să fărâmițeze în monosilabe confuze,
Ultimele introspecții, ultimii pași,
Ultimele răsuflări ale ultimelor clipe
De sinceritate absolută față de sine,
La fel cum vântul distruge în particule mărunte,
Materia putrezită din calea sa.
Dureri concentrice tind să izbucnească
Undeva în interior,
Acolo unde rănile nu se pot cicatriza iar greșelile
Nu mai pot fi iertate căci timpul însuși
Nu știe să ierte și oamenii cu atât mai puțin cu cât,
Singurul sfânt în viață pe care îl știu este mama;
Apa curge în ropot rece de furie
Pe trunchiul copacilor și rădăcinile acestora
Se multiplică ocupând sacrul în subteran,
Poate că până și ultima ființă care își dă suflul,
Murmură doar de fericire gândindu-se că trăirea
Abia acum începe, pesemne că tot ceea ce a fost
Se zbate în sfera unui efemer lipsit de profunzime
Și gratitudine și urlete ascendente se agață de noi
Ne sfâșie carnea ce miroase a parfumuri scumpe
Lăsând sângele să se prelingă pe pământ,
Norii se derulează cu o viteză înduioșătoare
Atunci când visele pe care aceștia le conturează cad,
Pentru a se putea realiza,
Lumina, toată lumina, toate vibrațiile culorilor
Și tot zumzetul vietăților,
Răzbat asupra negurii noastre superficiale și transmit
Că totul, totul doare puțin mai mult;
Tu nu știi, nu știi cum totul ia naștere în mine
Și întruchipează lipsuri acute de fericire căci sunt
Un corp de inflexiuni subtile pe care zace desenat
în cel mai patetic mod cuvântul singurătate și eu,
Eu sunt un lucru care simte, care se hrănește
Cu emoție Și a cărui vulnerabilitate ia forme
Sumbre și aduce cu sine multă incertitudine și știi?
Nu, tu nu știi cum tot ce se află afară se retractă
Doar pentru a încăpea în.