Nu era oaza mea ci lacul ei obișnuit,
Asemuit de oameni cu Marte-n asfințit.
Eu am crezut-o rece și m-am grăbit s-o ating,
M-a ars și mă va arde de câte ori o sting.
Am luat-o drept calotă de suflet glaciar
Și-am ridicat un iglu al naibii de amar,
Construcție haină în care mi-a-nghețat
Noianul de speranțe în frig abandonat.