eram îndreptățită
să refuz acel gest
am mers mai departe
odată cu timpul
aveam nevoie de un fluier
să suflu-n el până mă fac auzită
de vița de vie încolăcită
pe grilajul ferestrei
de ramurile copacului
ce-mi umbrește fereastra
de mușcata roșie și
de brațul acela vânjos care
să-mi deschidă fereastra spunându-mi
uite de aici ți se vede toată viața
și tot aici ți se opresc vijeliile
pe aici intră dumnezeu îmbrăcat
în lumină salutându-te zilnic
ca și cum prin această fereastră
zilele nu trec cu brațele goale
ci cară anotimpurile pe umeri
fanteziile și chiar realitatea asta blestemată
ce cade ca o ploaie bătând darabana
aici se opresc norii
și tot ce înseamnă dragoste se află
înlăuntru
în budoarul acestui suflet
fără fereastră
dincolo de el
e ceață
burnițează
e ca o rostire gravă
se oprește
doar la acel gest


19 mai 2012