I

- Nu vrei să facem schimb? -
mă trezi deodată din somn
măcănitul unei păsări
domestice cu visări
de mare
sălbăticiune zburătoare.



- Haide, să-l facem ,
încerca să mă convingă,
tu mie – aripa,
eu ție – ghilotina de aur;
vei străluci deasupra ei
aidoma unui semizeu deasupra celorlalți;
indiscutabil,
cuvântul tău o să atârne greu
pe cântarele lor
înțepenite-n nămolul
unei tăceri milenare;
le vei împărți
pedepsele și dreptatea
cum te va tăia capul,
haide,nu te mai încăpățâna atâta …


- Eu zic s-o tai de-aici,
mă răstisem deodată la ea,
cât încă mai poți să te târăști
pe burdihanul tău de gravidă cenușie
și să-ți intre-n inimă vârtos
(da` vârtos de tot, nu așa)
tăișul unui adevăr
irefutabil:
singurătatea nu e o
monedă de schimb;
ea nu se-nmulțește cu nimeni
și nici nu se-mparte la nimic.
Ea este
pur și simplu
o unitate indivizibilă,
tu – nu.
Așa că tai-o de-aici!



Și-a-nceput să se
îndepărteze umbra de mine,
pe jumătate zburătoare,
târâtoare pe jumătate,



în timp ce eu,
ca prin vis,
încă mai auzeam
cum spintecă lemne
o lamă boantă de topor
pe limba ei despicată:



Nu vrei să facem schimb?
Haide să-l facem!
Nu te mai încăpățâna atâta!



Tu – cu aripa,
eu – cu ghilotina de aur …





II

Era mijloc de toamnă,
trăiam intens singurătatea,
când mi-ai cerut prietenia,
iar eu ți-am dat-o, fără să stau
prea mult pe gânduri, deși nu știam
nimic despre tine, până nu am văzut
filmul cu desene animate în care
o aripată mică și fără zbor
se-ndrăgostea, rând pe rând,
de toți și de toate;
mă uitam la ea cum fugea
cu pași mărunți
când încolo, când încoace,
apăsând pe butonul albastru
îmi place, îmi place, îmi place,
mă uitam la ea și mă minunam
de tot ceea ce i se întâmplă …
În ăst timp,
dincolo de ecranul de sticlă,
umbra ei,
înzestrată la cap cu o ventuză,
se lungea nevăzută
spre pieptul aproapelui său,
se lungea cu gândul
să i se lipească visătoare
de inimă
într-un sărut franțuzesc,
se lungea nefiresc de mult,
ca o târâtoare, preocupată
să-i sterilizeze la timp
toate rănile,
să i le distribuie apoi pentru nimic
pe câmpul de pixeli prin lume,
să socializeze pe marginea lor
până își aude ecoul…
Era sfârșit de an,
trăiam intens singurătatea,
în timp ce tu alergai prin oraș
după prieteni, notari și avocați
să te rezolve cu documentele
necesare pentru divorț
(cel puțin asta îmi spuneai mie),
apoi te întorceai ,
însoțită de umbrele lor ,
habar nu am pentru ce,
eu te-așteptam în prag,
gata de plecare,
mă uitam la voi și mă minunam
de tot ceea ce ți se întâmplă
dincolo de vizorul transparent
și rece de sticlă;
până la urmă, ți-am întredeschis ușa,
iar tu ai dat cu ea de perete
și mi-ai intrat cu spatele în casă,
trăgând
după tine tot circul tău ambulant.
Cele câteva zile și nopți de decembrie
s-au făcut țăndări într-o clipită.
Tu zâmbeai – goală pe dinăuntru – și
păreai fericită.
Eu am rămas în prag să sprijin
peretele, să nu cadă,
mă uitam la tine și mă minunam
de tot ceea ce mi se întâmplă
dincoace de vizorul transparent
și rece de sticlă;
urma să plec în concediu
din piesa ta ieftină de teatru
și să-mi petrec sărbătorile
alături de-ai mei;
oricum, cererea era deja
depusă demult.