Mai tot timpul ni se jură, ni se vaită, zvârcolește,
îngeraș murdar la gură, pe uscat ultimul pește,
hohotind în strada mare, pralea șui care adună
fiare vechi în cărucioare și se tânguie la lună.

Clipocind c-un ochi înaltul și cu-n ochi la savarină,
zdrăngăne ca nimeni altul de pe prispă, zi-lumină,
bate toaca pe oliță și, în vârf de ceaunele,
posedat de diavoliță, scuipă-amarul către stele,

de se strânge-n plen soborul babelor din bătătură,
să-ndulcească inodorul pe la bot cu blana sură,
să-i dea mir pe buza bleagă, să-l învețe alfabetul,
când el rage, să-nțeleagă toată lumea ce vrea, bietul.

Parcă-l văd, dus de mânutză că, la hora hoarecare,
va-ncărca într-o căruță fierul vechi cu fonduri Phare...