Ca de obicei, singură
în universul meu de stele căzătoare,
Nu-mi ajunge viața întreagă
să mă obișnuiesc fără tine
în locuri cultivate cu iubire și dezmierd
și lacrimi și fericire,
scântei de magie și extaz,
șoapte ofilite de căldura dragostei
cu care au fost rostite
în nopți albastre de sinceritate.
Plouă... cerul e trist,
Între noi e distanța și lumea ce-o crează.

Mai cer o cafea
și mă gândesc la tine,
ea mă inspiră,
tu-mi dai cuvinte.
Mâine ai să pleci,
eu rămân aici, singură,
cu o carte, două și-o amintire...
Vreau tot frumosul
din povestea noastră
să-l citesc în ochii ei
și-n părul vâlvoi alintat de vânt,
să spună în somn povestea noastră
fără început și fără sfârșit
cu capul așezat în poala visului
unde tu ești iubitul meu
și tatăl ei!