Þin un creion în oranjadă
și-nvârt cu el cum, la Paris,
Toulouse-Lautrec trăgea de coadă
mâța, fantast. Cum face Lis,

ce-nclină cârma, dinspre Marte,
spre Oana lui, mireasă-n șlapi.
Ca un student la belle-arte
pictând pe nud un câmp de napi.

Sunt umbra lunii, care cade
pe șerpii mici cu zurgălău,
ca un Ulysse, din Ciclade
în golul din călcâiul tău.

Terasa-i punte, eu sunt luntru, spre marea ta de infinit
simt cum îmi urcă, prin lăuntru, versul oranj, neîndulcit…