Risipa unui timp trecut
îmi urcă-n carne suferința,
lipsește din mine pierderea
rămasă la vămi.

Am în față treptele reci,
instrucțiunile tale,
pe care inima le consideră nefirești
și totuși mă înalț.
Când obosesc, când urc din nou,
nu mă uit decât în sus.

Voi ajunge cândva pe acoperiș,
dincolo este golul.
Las scara pregătită
pentru clipa în care genunchii
dau semne de tremur.

Atunci, îmi pun în spate mândria
și am să cobor
în marea de tăcere.

De pe buza pământului
voi privi nestingherit
apusul.