ieșim din iarbă împreună
căruciorul plutește
mâna ușor rigidă pe spătarul de plastic negru
îmi caută podul palmei
dintr-o ață legată
în serile lungi de iarnă
împărțeai întunericul în triunghiuri

cel mai frumos este ce rămâne sub pleoape
timpul curge invers
copia este afară
mâna strânge spicul
și spicele devin glezne
spițele urnesc pământul
orizontul se apropie
luna cât o pânză de cinematograf
ne foșnește între degete