m-au exilat
într-un oraș cu trotuare de sticlă
din ziua de ieri mi-a rămas
doar oxigenul expirat
răsuflu rar din adâncime
ca un scafandru
numai prin mască
oricum nimeni nu mă recunoaște
și nici eu

oamenii poartă câte un ghem de soare
în loc de inimă
umblă pe vârfuri
se deșiră câte puțin
firele din urmă se încâlcesc
vorbe uitate în turnul Babilonului
sentimente în malaxor

eu calc din nod în nod
cu tălpile desculțe tot mai moi
șifonate de atâta căldură
ca ridurile de nou născut

am început să vorbesc în gând
învăț alfabetul surzilor
umbra mea s-a lepădat de mine
stă spânzurată fără limbă
de Steaua Polară

nici ea nu rămâne aici
bătută în cuie