Gerul cu coasa înfiptă în pământul argintat,
Se pleacă să vadă cum răsare din pădure un înalt,
Brad tânăr cu haina-i plină de spini,
Pictată într-o culoare lucioasă de verde -venin .

Pădurea de stejari îl saltă de fiecare con,
Și râd cu abur gros în frigul monoton,
De isprava lui atât de nefirească:
Aceea că a indraznita să crească.

Printre Ei, vânjoșii prinți de-un verde crud,
Acum golași de frunze și cu trunchiul ud,
Dezbracă bradul de-a sa haină groasă ƒ,
Atât de mare și de somptuoasă.

Îl belesc cu degetele lungi și dezgolite,
În formă de crengi cu unghii ascuțite,
Îi iau fiecare secundă de viață,
Atât de prețioasă și măreață.

Încă un con cade fără suflet în zăpadă,
Lăsându-se mirosit de ursul ce umblă după pradă,
Încă un ac zboară pe creanga stejarului argintiu,
Bradul se leapădă de duh și zboară în sicriu.

Sicriu de zăpadă așternut pe pământ,
Unde conurile lui încă plâng zăcând,
Și umilite de stejarii cu frunza uscată în floare,
Zbiară cu sufletul afară pentru îndurare.

Umplu văzduhul cu cântec de jale,
Pentru tatăl brad care se pierde în uitare.
Iarna dalbă cu țurțuri creți la prispe,
Întunecă și cele mai frumoase vise...