Voi pleca pe drumuri de piatră calcinată,
numai setea lasă urme de sare,
vântul temător din cumpăna fântânii
îmi răcorește sângele gata să se răzbune.
Pentru plânsul ploilor repezi care m-au părăsit
târziu voi locui în casa întunericului,
fețele nopții nu vor avea nici un răspuns,
doar diminețile mai dau câte un semn de căutare.
La podul bătrân unde râul fuge de sub sălcii
își caută câmpia să o întinerească,
rătăcind prin ierburile coapte fără copaci.
Femeia din grâu cu pulpele arse
își răcorește sufletul cu picioarele-n apă,
mâinile ei ca niște dezmințiri de iubire
poartă în palme lumina și vântul
pe care le destăinuie numai păsărilor,
cu o risipă de împăcare a propriilor zboruri.
Totul sună frumos, vin semnele amurgului,
eu și femeia suntem nisipul.
Privesc clepsidra aidoma trupului ei
înghit tăcerea și o mângâi.