Noi cei străini ce n-avem loc la masă
Ajuns-am iară-n Ieud întristați
S-o înturnat șî Dumnezău acasă
Da’ oaminii de mult erau plecați

Eu, unu’ dintre ei, stătem la cruce
De drumuri. Ca să mărg în sat stătem.
Am vrut să plec da’ nu mă putem duce
Ș-atunci am înțăles că-i un blestem

Șî mi-am luat de-a umăr cé valiză
Șî am pășât în Ieud, înapoi
Șî unu’ m-o-ntrebat dacă am viză
Că Ieudu’ nici nu mai ști’ de noi

Ãia plecați în alte părți de țară
Ãia mai „domni” ce stăm la București
De-aceea e privirea mea amară:
Că știm cine suntem. Da’ cine ești

Nu știe decât cel ce stă de veghe
În stația de-autobuz mereu:
Stafia asta căutând pereche
Semnând o viză câtă Dumnezău

Da’ tăt m-am dus pă drumu’ câtă casă
Zdrobindu-mi amintirile sub pași
Șî brusc mi-am amintit de-o sară arsă
În falsul joc al „domnilor” rămași

Șî ajungând obsesiile-n stradă
Știind că moartea mé îi lucru scump
M-am pus pă laița plină de zăpadă
Crezând că îl înviu pă domnu’ Bumb

Ș-apoi înțălegând că pré târziu’
O pus ștampilă pă plecarea mé
I-am spus lui Dumnezeu să-și lase Fiu’
Să facă iar „acasă”. De-a puté.