am aprins toate luminile în casă și am deschis ușile să se audă ploaia
cînd nu ești tu aici trebuie să fac ceva, să aprind țigara
cumva să umplu odaia

oamenii cred că e greu să iubești, de fapt e așa de simplu, parcă ți-am zis
cînd picăturile cad pe geam
și eu ies pe balcon să le prind cu brațul întins

uite cum fulgeră, cum se bucură noaptea și iarba că sunt
păsările dorm sub streșini și viața e moale și nu mă mai doare
ca în pămînt


departe mai uruie tunetul
ca un vagon cu pietre deraiat pe-o cîmpie
s-a luat lumina și scriu la lumînare
cînd se stinge mucul, termin poezia, nimeni să știe