Sufletul cactus

mare e grãdina Domnului
ºi multe soiuri de oameni
fac pãmântului umbrã
lungã e calea pânã la fericire
ca un deºert de nepãtruns
ca o tranziþie de la inconºtient la geniu
rarã ºi obturatã de iluzii e dragostea adevãratã
ca o floare de colþ împrejmuitã de buruieni
dar eu nu prind rãdãcini decât în singurãtate
sufletul meu sãdit în sinele pustiu
un cactus
cu tãceri care împung
cu dese frãmântãri de sine
care înfloresc
în poezii