Mă stinge ziua cu miresme crude,
Cu fructe coapte în culori arzând,
Să mă arunc în margine de gând
Mai vie decât tot ce se aude.

Aș fi esență dacă rost mi-aș face
Sub scoarța unui arbore de cretă,
Să fiu o clătinare indiscretă
ÃŽn valul fin al clipelor vorace.

Întinsă pe nisip, uitând de toate,
Să dorm o vreme, să nu știu ce vine,
De parcă n-aș fi plină de suspine
Când curge briza în seninătate.

Vreau uneori să mă ascund, să-mi fie
Crezută ploaia, pleoapa să mă țină
În irisul cu flacără divină
A celuia ce încă mă mai știe.

Florina Ladislau