Sunt transportat ”timeless” în Univers d-exil,
reîntors dintre decenii ale indiferenței,
redevenind sensibil, ce am mai fost, copil;
m-aplec pierdut spre-un leagăn din eul existenței.

Stau iar întins pe glia, în cafeniu, din grădină,
privesc cu cap plecat pădurile din ierburi...
Șofez printre furnici, pe alei, fără benzină;
cărăuși, lucrătoare prin veșnicii de treburi...

Luciu de aramă apare, în cruste-n cheratină
de-un uriaș ce nu-și găsește loc, nu-l știu
unde se-ndreaptă-n pași, mărunți, fără mașină,
și brusc îl pierd; e-o formis, c-un fluture-ncă viu!

Se duduie pământ; prin frunze colosalul
cu pași fără de număr, iuțire-i de șopârlă...
Se oprește ca statuia, cap auriu ca Graalul...
Am mai văzut-odată, când mă scăldam la gârlă!

Am revenit pe șirul cărării-n fir de praf,
mă duc neștiind către unde, nu știu de e vreun scop;
doar mă-ntretai cu gâze... Îs la cinematograf,
cu sala-n motorină... Revăd cinemascop!

Îmi simt mirosul straniu, de călcat de cravată
ce-o port; sunt pionier la fel de-mbujorat,
chilug, se poartă zero, cu lecția-nvățată,
matricol... Chiar de-i vară îmi port șapca pe cap!?

Ce-nțepătură; inima se oprește... Am tresărit,
redeschid ochi, sunt umed, am iarba în obraz!
Șterg roșia furnică, ce mușcă... Am ațipit,
mă scutur, urc... Îs colosul pădurii de topaz!

Mă uit la urm-adâncă, lăsată indiferent;
privesc înmărmurit amprenta-mi uriașă
devastând drum de codru infim... Fost existent!
Cum și Pământu-ar fi... planeta cea golașă...
05.06.2011