nu
mă
mai
recunosc
chiar de mă număr pe degete
mă pipăie fără rost
vremea
ce trece
fără să pregete
ca o șatră de țigani pe la porți
nomade
colcăie visele nenăscute, mă dor
fără rușine

prunul s-a despuiat de rod
că-l doare peste tot șoptește
îl cred
pe crengi spânzurați
ochi de toate culorile mă despoaie
de ultima foaie
ca pe-o carte citită
împrumutat
apoi uitată de ploaie
și gând

e o crimă ce mi s-a scris și mă plâng
până ce streașina cerului ating, acolo e luna, mușcată
nebuna
cum
strâng tâmpla
și simt sub plete pământul mustind
halucinant sentiment
atât de viu, ca un om pătimind
eu știu
doar o insectă
letală sau perfectă
cu elitre de jad
mi-am promis să mai fiu...