Se nărăvise vântul peste poetice șoptiri sub clar de lună,
pârâul se strecura șipotind printre tufișuri.
În serile târzii întins pe căpițe de fân
denumeam cu ea stelele după bunul plac
nu le terminam niciodată,
până ce totul părea de nerecunoscut.
Locul era inundat de pudra ierburilor uscate,
cerul de vată colorată.

N-au mai rămas
decât cuvintele într-un gând
care mă îmbărbătau în mers spre casă,
unde se mai auzeau copiii și câinii satului,
cu toții stăpâni pe teritoriul lor.
Pași ascunși, păsări cuprinse de somn,
le strâng în cuib să-și pună capul sub aripi;
îmi ascult poemele cum se frunzăresc în vise,
să alunge teama tăcerii în sunetele nopții
peste marginea disperării și vine femeia
cu sărutul ei zemos de fruct copt.

Poate dintre stelele pe care le-am denumit noi,
una se va întoarce la locul știut.
Ochii adânci ai femeii îmi vor șopti poemul,
vor opri iubirea să locuiască în el,
cu surâsul ei maiestos cu tot.