Nu am nimic, dar totuși am destul...
Am tot ce am nevoie, și mă știi;
Te am pe tine, și câteva cărți de poezii,
Cu care universul o să-l umplem,
De cuvinte dense și sentimente intense,
Rupte din sufletul nostru frânt și refăcut
De această carte scrisă de un autor necunoscut,
Care pare c-a știut să se vindece singur,
Scriind versuri tămăduitoare, ce sufletul vindecă,
Și mintea purifică...
Și nici nu vreau nimic mai mult,
Am tot ce am nevoie ca să fiu împlinit.
Te am pe tine, și o carte ce a-mbătrânit;
De atâtea ori citită, de atâtea ori simțită,
De atâtea ori trăită într-un tragic fel,
Rebel, reamintită de fiecare om ce trăiește așa,
Ce simte la fel, ce-a iubit și pierdut,
Ce a râs și a plâns, căruia i-a fost cuvântul vândut.
Un om și-o carte, tu și o poezie,
De ce să mai am nevoie?
Tu și cuvântul, fiindu-mi hrana sufletului și a minții,
De ce să mai am nevoie, dacă vă am pe voi?
Te simt în fiecare literă, cuvânt și vers,
Ceva abstract e-n univers...
Ești tu, ești aici, ești în carte și ești peste tot...
Pe unde privesc și simt și gândesc,
Te regăsesc.
Eu, un simplu cititor, și-un trăitor,
Al unei cărți ce mă poartă în profunzimea viselor,
Viselor mele, care-mi sunt redate de tine...
Eu, un simplu iubit, și-un suferitor,
Al unei ființe ce-i sunt contemplator,
Și care-mi dăruiește ceva înălțător,
Pe ea, alter ego-ul meu...
Eu, un simplu scriitor, al trăirilor mele,
Al iubitelor mele, al cărților mele citite, trăite,
Al cuvintelor ce-n alte cărți apar ca o scriere fără repere,
Fără viață, fără sens; al acelorași cuvinte, ce de mine rostite,
Și de ea auzite, capăta sens, capăta un nou înțeles,
Captată conștiință, și suflet și rost, capăta tot ce nu au fost;
Mă bucur de ce am în minte și în suflet, că am cuvinte și că am idei,
Mă bucur că te am pe tine și că mă iubești.