de pe acoperiș
un stol de păsări cântăreau cerul
cu aripile întinse

altele făceau acrobație pe sârmă
priveau oamenii și străzile cum se pierd
din neglijență în neant
cum toată arhitectura șubredă
e o învălmășeală în absurdul situației
în care se moare de tristețe
când moartea e liberă
să se joace cu oricine

dacă aș construi un oraș
pe coordonatele altui timp
fiecare ar trăi o poveste frumoasă
în brațele mele
femeile ar fi ca o lumină
și nimeni n-ar muri de singurătate