.








Ninge, iar temerile mele se risipesc, Don Quijote trece călare prin spațiul ceresc, ninge cu Sancho Panza, în glumă, în serios, durerile se adună în Țările Mai de Jos. Ingenunchez în propriile mele poeme, privind cum puritatea se cerne, se-așterne, viața mea se încheie, de mâine altcineva din ticva mea va să beie sânge de înger, de nea. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul părăsind parterul.Vorba ta e realitate, ai dreptate, spune State, învățații ne susțin , ascultăm și bem un vin, ei dezvoltă cugetarea, lacrima e ca și marea, ca și apa de Amara, eu studiam la școală ” Mara”, vin ideile vorbind, iarna vine c-un colind, instrumentul principal este coada unui cal, asta spun și Beranger, Bergerac și Carl Linne. Să fiu condamnat, închis, gonit,să fiu ucis prin calomnie, să flămânzesc ca un calic, dar nu mă lipsi de poezie, să fiu bolnav în parcuri, pe străzi, să fiu uitat de Iubire, de Ură, să nu mai aud, să nu mai am văz, Poesia, lasă-mi-o , Doamne, Te-ndură.
Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau. Bach și Buonarroti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte, viața? Cum de mi-minor?


Trecând prin Cișmigiu, o pasăre măiastră și-a depus găinațul pe cămașa mea. Astfel mă simt după tratament. Pe mine mă atinge orice vorbă. Nu știu cum arată mimozele, dar cred că sunt mai frumoase decât rozele, știu că înghit muște, ceea ce nu este frumos. Se închid la orice atingere, dar nu din teamă, ci din lăcomie, să apuce prada. Exact spus. Cândva, într-un adânc de noapte, la ora cinci ori era șapte, am auzit cum trece-n zbor, pe lângă geam un meteor, nu n-am să uit acel târziu ceas de odihnă, un mort viu păream, de spaimă mult cuprins, căci meteorul nu s-a stins, ci a vorbit cu glas de corb, să n-apuc ceaiul să mi-l sorb, de nu a fost un meteor care mi-a spus doar „Nevermore”, apoi s-a prezentat așa, sunt fosta dragoste, a ta, au nu mă recunoști, doar ești întreg la minte, te ferești?Sunt eu, acea suavă, trup, la suflet și mai și, te pup. Apoi a dispărut, de-atunci în Cișmigiu găsești doar prunci.Mă aflu între Da și Niet, între ER și NE, două bune prietene, la fiecare apreciind și detestând câte ceva. Er spune Ne este rea, dar deșteaptă, Ne spune că Re nu merită atenție, iar situația este la mijloc.Ne nu este rea, nu este nici foarte deșteaptă, este pregătită, ceea ce este altceva, Re este oarecum rea,o fi deșteaptă, dar eu am o teorie, răutatea este dușmana inteligenței, adună diverse bacterii, le crește apoi scoate mucegaiul și ți-l dă pe față, Ne este mai onestă, de aceea o și respect mai mult, ce m-a deranjat era că făcea pe atotștiutoarea, iar atotștiutor sunt eu, pentru că sunt paranoic.Gorod DA, gorod NIET. Nici una nu are motive să mă iubească, m-am purtat destul de urât cu fiecare, mi-am permis multe în tinerețe, acum bătrânul lup își linge rănile, așteaptă să fie mângâiat, se leagănă cu vise și cu versuri. Viața mea a fost interesantă, încă mai este, mă simt inspirat, nu mă interesează cine mă citește, nu am prieteni, nu am nevoie de prieteni, cred în mine și în familia mea, este tot ce-și poate dori un om, prietenii sunt ca pescărușii, vin și pleacă.


Am vrut și vreau să spun ceva.Ce porunci ai să dai când vei fi în rai, dar în iad- Galaad, dar în brad, unde suie nebunii, când fug de petunii, crezând că-s tăunii veniți cu hunii? Ce porunci vei da, draga mea? Eu, nu, eu, nu, eu sunt acolo, Archimboldo Apolo, un derbedeu fără țară și Dumnezeu, eu mă rog pentru un biet inorog, căruia lordul John i-a rupt unicul corn și cântă, ne-ncântă într-o fântână adâncă”. Atunci când carnea va fi devorată, sângele meu secat într-o vatră, când osemintele mele vor străluci ca-ntr-un prund , pietricele, atunci voi fi doar literatură, iarbă verde voi fi, arătură, sunet curat de clarinet, miracol într-un cabaret, atunci veți afla că am trăit, undeva-n București, pe Cuțitul de Argint
Când cineva îți spune să-l lași în pace este ca și cum s-ar rosti o condamnare la moarte, Fie a ta, fie a celui care se roagă să fie lăsat în pace. Nici o înjurătură nu conține tragismul și deșertăciunea acestui –„ Lasă-mă în pace”.
Nenorocirea nu pornește de la situația în care nimeni nu are nevoie de tine. Este chiar odihnitor. Nenorocirea este produsă de vidul sentimental, când simți că nu ești iubit...Să trăiești ăn același oraș cu ființa iubită, care , desigur, nici nu te bagă în seamă, să nu ai curajul să-i scrii, să-i vorbești, telefonul e mort pentru tine, ce vei rosti în acel receptor perforat? Doamne, cum se prăbușește cota cuvintelor la bursa valorilor Tale divine. Și când te gândești cî mâine iubita va porni cu avionul spre alte meleaguri. Orașul va rîmâne urât, cenușiu, lătrător, ca un câine de lângă statuia lui Mihai Viteazu.


Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoșii pe stradă, care se clatină amețiți . O dragoste puternică, de zei. De fapt odioara este un fetiș, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăiește ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenții, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de așa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este același copac al vieții ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Am o mostră de șopârlă în birou, de batracian, gata să înghită orice insectă zburătoare și umblătoare.NU sunt eu acea insectă. Omul negru va veni și va face dreptate. O va pune pe batraciană să șteargă praful, pe țânțar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI.Până aici totul este o aiureală. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale,Iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor uciși . Ce contăm noi? Un fulger și-n cerul negru țipătul bâtlanului. O, tu, fecioară din țări depărtate, am auzit de tine, acum te țin în brațe. Omul Negru vine și mi-o ia. Este țara fără cuci. Esta țara care nu există. Oamenii sunt mai modești decât par, scrie Pleșu. Nu are dreptate. Sunt mult mai încrezuți. Noi nu respectăm autoritatea morală, corect, respectăm poziția socială. Ce înseamnă competență morală? Nimic. Absolutul nu poate coborâ la mărunta dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deși puțini m-au iertat cu adevărat. Progres moral nu există. Ethos în greacă înseamnă locuință. Noi locuim în propria morală.Etica alunecă adeseori în delirul generalizării. Când fac filosofie mă emoționez.

/p>

Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau. Bach și Buonarroti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte, viața? Cum de mi-minor?
/p>

Maica Tereza, parcă, spunea că nenorocirea unui om vine când el se simte inutil. Desigur, exagerează, sunt destui care nici nu-și pun întrebarea, în goana lor după plăceri și bucurii lumești. Dar, în principiu, are dreptate. Sentimentul de inutilitate poate duce pe un om sensibil, cu gândul, la sinucidere. Durerea fizică, boala te poate handicapa, te temi că devii o povară. Te mobilizezi, scapi, dar bucuria nu revine, înțelegi că lumea poate trăi fără tine. Ieri am candidat la o funcție, într-o asociație. Din 25o de votanți, am obținut patru voturi, sub 2%. Știam că nu am nici o șansă, dar nici chiar așa. Oamenii nu mă cunosc, nu au încredere. Plus vârsta.Am devenit senior. Mai departe. Colegii, unii, mă vor afară, le trebuie postul liber. Nu au nevoie de mine. Mai departe. Un amic din provincie, cu care eu credeam că am cele mai bune relații, s-a supărat, mulți se supără pe mine, de multe ori nici nu știu de ce. De obicei , în ciuda unor riposte prea dure, eu încerc să ajut un om. Mai departe, o anumită redactoare șefă , la nu știu de revistă, s-a supărat pe mine, se uită cu o ură, de parcă i-aș fi atacat părinții. Cine știe ce i-am spus. Dar câte nu mi s-au spus mie, oare cuvintele ucid cu adevărat? Iar eu nu vorbesc cu ură, am anumite reacții negative la ceea ce mi se pare incorect. Mai departe, o amică din adolescență, pe care , uneori , o și visez în poziții cu totul nepotrivite ( n.b. ?) nu vrea să mai aibă nici o discuție cu mine, nici pe email, de ce? Altă amică, este adevărat, neiubită de mine, niciodată, dar niciodată, mă ignoră, deși am fost, cândva, destul de apropiați. Am spus, oarecum. Aici mă opresc, familia este sfântă. Este oare viața unui om inutilă? Întrebarea și-o pune un om apropiat mie, suferind. Aici vine răspunsul – NU. Viața este unicul dar al naturii, al Divinității, cum doriți, care trebuie respectat. Al doilea dar este pasiunea de a face un anumit lucru. Eu iubesc scrisul, sunt grafoman. Nu știu de ce grafomania este privită cu dispreț. Dar cei care desenează, pictează aiurea? Hai să spunem că muzicienii pot distruge liniștea semenilor. Dar oamenii îndrăgostiți de artă, de scris, de o anumită meserie, acești oameni merită tot respectul. Cine este arbitrul absolut care hotărăște cine este talentat, cine nu este, cine este de geniu, cine este un cârpaci? Numai timpul. Eu cred în Timp.

Niciun comentariu:

Manger

Cum să petreci o vară la vatră, cum să eviți bolile contagioase, dar femeile frumoase, rele, ca niște belele, cum să călătorești cu un somon, cum de nu-ți este somn, cum să devii cavaler de Malta, cum să-ți schimbi amanta cu alta, cum să mănânci în avion, de la Lyon la Washington, cum să discuți cu Baudolino, cu Mussolini și cu Badoglio, vai dar este vorba de Eco, ah, snobul acela, îmi amintește de unul într-o ureche, de una care și-a rupt o coastă și i s-a pus în loc de coastă o fereastră, i se vede inima roșie, plină cu vopsea și cu vaselină, ah, colegele mele, feline, râd cu mine, de mine, de tine, dar râsul lor este fără urmări, nici opere complete și nici jumări, cum de nu s-au plictisit să citească articole fără sare și fără iască, fără cremene și fără piper, eu de mult am scris trei luciferi, unul cu coadă, altul cu urechi, al treilea mănâncă viermi de curechi, nu știți ce-i aia, cetiți în dicționar, eu mi-am făcut datoria, am salar.
Inaintea oricărui cuvânt este rugămintea de a primi îngăduința rostirii. Al doilea și al treilea cuvânt sunt închinate Creatorului. Tăria Îi aparține și e de neînchipuit s-o păstrezi.Cu ce dăruire și cu ce firesc și-a făcut lucrarea. ... In jilțuri de aur și smaralde tot mai înalte vor sta drepții, potrivit faptelor lor. Dar de ce ? Intreb eu ca un profan. Drepții trebuie să fie modești mereu și în Rai.
Manger – Ei dorm în parcuri și sunt sfinți, din sfințenia nopților fără lună, numai vântul, desculțul, poate să spună cum vorbesc ei în somn. Și El știe – sunt sfinți. Bucureștiul este plin de sfinți(n.n.)L-ați văzut pe Domnul plângând de necaz? E un caz rar, cu mult mărar, ai ales caolinul, finul, cești pentru ceaiul de dimineață, când nu ai inimă, nici față, mi-am umplut capul de vise, Domnul de ele nici nu auzise, iar eu i le povesteam, Domnul era Judecătorul calm.

Niciun comentariu:

Dezamăgire

Ce multă durere poate aduce o dezamăgire? Nu ai cui să-i spui nimic,durerea este ascunsă în tine, ca un melc în casa lui. Nu este loc de ură . Nici de dispreț. Așa umblau călăii, liberi, veseli, mureau în paturile lor, iar cei mutilați se gândeau la nedreptatea lumii fără a o putea îndrepta. Pentru ce? Cum? Nimic.Frigul dimineții, Goana cu arma în spate, Dușmanul nevăzut. Si iată-mă acum ajuns la cea mai înflorită vârstă, când albul florii m-a pătruns și tremură petala tristă, se apropie un sfârșit de veac, așa cum poți sfârși o carte, mai mult șoptesc și mai mult tac, dar rima nu-i cuvântul moarte, e cineva în locul meu? E DOAR SCHIMBAREA UNUI NUME, RENAȘTEM ȘI MURIM MEREU, UN VERS ÎN POEZIA LUMII. Cred în scrisul meu, cum cred în mine. Dar sus, în albastrul pur al cerului, sufletele vor cuvânta, fiecare va spune ceva.Se poate iubirea schimba în indiferență? Numai de nu a fost iubire. Indiferență, pace și cadență, cine-o râde și-o vorbi, să mânânce o langustă îngustă. Furia îmi dereglează rima.Cum ar călca un câine pe instrumentele uitate în parc. Cea mai mare harpă este vântul. Boecklin avea un tablou, o harpistă semizidită în stâncă, ea cântă, i se vede piciorul bine făcut.O fi fost o amantă a artistului, bărbat frumos. Voi comunica așa cum aș comunica în văzduh, cu morții. Pentru mine, grav lucru, ai murit, arăți mult mai bine, vie ești frivolă. Voi uita, voi reveni la matcă, precum Ulise. Calypso,Cyrce, sirenele, harpiile se duc. Ce vulnerabil sunt, incredibil. S-au golit nopțile toate, cufere cu galbeni, sparte, se mai văd urmele dinților în pernă, craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni au crescut, șerpi leneși, Madeleine, se-nvîrt palele, orele, zorii, unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem înainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus, nu se vede nici un duh, cine poate, mai crede, cine nu, se întoarce cu fața la perete, în geamăt. Și-ngheață.

/p>

Dar nu mai cade ca-n trecut în mări din tot înaltul, ce-ți pasă ție chip de lut, dacă sunt eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt norocul vă petrece, căci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece. Eminescu este in fiecare, dar in grade diferite. Fără a suferi de paranoie, adesea m-am simțit în această postură caraghioasă, don-quijotescă, când, investind o parte din suflet, am găsit altceva de ceea ce căutam, o forfotă, o uitare de sine și de cei din jur, lipsită de sens. Pe ea o cam doare undeva de mine,ceea ce este normal. Nu avem nimic comun, nici o perspectivă nu ne apropie, totul a fost un consum de nervi , în virtutea unei foste incandescențe de mult stinse de timp, eu trăiesc cu imaginația, spre deosebire de majoritatea care cunosc realitatea mai bine decât mine.Vivat poezia. Adio, tinerețe, fără bătrânețe.Am fost slab, prost, agresiv, naiv, exact ceea ce sunt.Mă irită suficiența unora, dar vina este a mea. Am descoperit secretul iubirii. Atracția fizică este numai un început, o reacție de „inițiere”, iubirea nu este nici o comuniune spirituală, altfel s-ar confunda cu prietenia, care este superioară iubirii, fiind purificată de material, iubirea este satisfacerea unor interese, dar nu o simplă afacere, este o afacere complexă, în care nevoile trupești, sufletești, materiale,toate formează un complex care poate rezista în timp sau se poate destrăma din trei cauze - exact cele enumerate mai sus. Prietenul cel mai bun sunt eu pentru mine. Regretabil, dar adevărat. Am mai realizat ceva – am sfârșit cu ... „trecutul negru”. Astăzi totul s-a estompat. Timpul este un executor implacabil.Potecă în barba sfântului, geamătul pământului, reziduuri în suflet, cuplet, trupul meu febril proclamă un instinct infantil, erotismul metropolei va fi cândva Guliai Pole sau Atlantida, la numai doi centimetri de triunghiul Ginevrei. Adevărul este că eu îmi plâng tinerețea, dar pe cine interesează? Prezentul este cel mai puternic adversar al amintirilor.
Tu trebuia să te cuprinzi de acel farmec sfânt și noaptea, candelă s-aprinzi luminii pe pământ, dicet Eminescu, la care mereu m-am gândit cu jale.
Ti-au pus pe cap o tiară de nebun, o scufă cu peruzele, ca la păun, ai fost tu un mentor, un torționar, un prost? Deasupra capitalei zăpezi cad fără rost (Mandelștam).
Voi străbate marea cu înțelepciune, lumea este beată de amor divin, razele se joacă-n părul tău, mai spune cine te iubește, spune-mi să nu vin. Voi străbate drumul, timpul, înnoptarea, am un plan pe cinste, am să-ți scriu mereu, numele se schimbă, trupul și suflarea, eu străbat pustiul cu un Dumnezeu. Credincios acelei neclintite sfere care ne cuprinde fără să o știm, razele se joacă, numele diferă, lumea este beată de amor divin.

Sufletul nostru este ca un vas care se cere umplut. Suferința este urmarea goliciunii sufletești, Atunci trebuie să punem ceva, unii studiază cu pasiune, alții crează, fantazează, alții se cred genii, de ce nu s-ar crede, alții devin habotnici, deși pot să fie doar credincioși în măsura modernității, iar cei mai slabi de înger devin răi. Răutatea schimbă multe într-un om și ea există în fiecare, dar pe unii îi domină. Ea se asociază cu invidia, cu sentimentul sterilității, al singurătății și marginalizării, cu indiferența față de suferința altuia, cu bucuria față de suferința altuia, cu mania persecuției, a nenorocului prescris, se simt proscriși, nedreptățiți, răutatea este un virus sălbatic care atacă întreaga ființă umană. Nu este absolută, pentru că mila față de sine mai diluează din acest pernicios sentiment, altfel am avea printre noi destui diavoli. Există și firi diabolice, ele nu ne interesează, sunt deja călăii de profesie din toate timpurile și se învecinează cu nebunii. Asta nu înseamnă că nebunii sunt răi. De obicei , nabuni au o blândețe aparte, neobișnuită, am cunoscut asemenea oameni, erau neputincioși, demni de milă, dar și de respect. Toate aceste tipuri trăiesc în coilectivități, se întâmplă ca înseși comunitățile să se înrăiască ori să fie cuprinse de isteria urii. De aici începe și istoria tristă a omenirii. Cred că religia va trfebui să joace un rol și în viitor, dar un rol pozitiv, astăzi ea se identifică adesea cu fanatismul. Este exact contrariul celor gândite de părinții fondatori. Dumnezeu poate fi Unul, dar fiecare îl vede în felul său. Deci revenim la individ.

< și viața și moartea, că morga-i cartea, nimic rotund, Dumnezeu scund.
„Stiu, iubito, părul îmi cade acum de viață destrăbălată și trebuie să zac pe pietre. Mă vedeți bând rachiul cel mai ieftin și umblu gol în vânt. Dar a fost o vreme, iubito, când am fost pur. Aveam o femeie care era mai puternică decât mine, așa cum iarba e mai puternică decât taurul, se îndreaptă la loc. Ea a văzut cât sunt de mâhnit și m-a „„iubit.... Când mi-a dăruit trupul , mi-a spus – Aceasta e tot. Si trupul ei fu al meu. Acum ea nu mai este nicăieri, a dispărut ca un nor după ploaie.. Noaptea, câteodată, când mă vedeți bând, îi văd fața palidă-n vânt, puternică și întoarsă către mine și mî înclin în vânt” – Brecht. Ce seamană cu Poe, chiar mai frumos. Toata vara așteptând luna lui septembrie priveam aurul căzând luna lui septembrie soarta celor care mor nu este ușoară toată vara le e dor ce mai e pe-afară iar septembrie venea cu o dulce teamă unul moare altul bea septembrie-cramă.
„Toamna are mâinile galbene, toamna are încălțări roșii, dar n-are nici un prieten în pădurea de oase, se aude duruitul merelor căzând, se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând, pentru dansul morții, doar un ultim fruct contemplativ atârnă încă în spațiu, iubito, și îngerul geamăn luminează de fosfor” ( Yvan Goll).„Se-ndoapă și-apoi pier în noapte, pe rând, lăfăitele cărnuri, că de puf nu-i mai saturi, și unul peste altul se târăsc, asudând, de cutremură orașele dârdâiala din paturi” – pornografia marelui Maiakovski, în 1915.„ Microbul cu labe de aur în sufletu-i ros era rubla”, excelent.„Cu nările umflate ne uităm la femele, cu nările roase de cocaină”. O fi fost invidios?
Fragment dintr-un roman nescris – „Intr-adevăr o sărutasem cu o oarecare răceală, ea simțise asta. Discuția de dinainte mă tulburase, cuvântul DRAGULE poate avea o mie de nuanțe. Iar prietenul meu cel bun murise pentru a doua oară. Cât ar fi râs , bietul de el.