Când mă voi întrupa-n altceva, gândurile-s uitate,
oamenii nu vor ști dacă am trecut pe străzi,
clădiri ruginite căzute-n ruină
o să le mângâie cerul.

În serile de trăire când se retrage frumosul în sine.
un cântec se va auzi în surdină
într-o noapte a conștiinței
reflectat de inimi care pot să bată iarăși.
Iureșul ce îi stăpânește pe oameni, căutările zilei
îi despart de suflet și-i alungă pe țărmuri străine
de unde Carpații nu se mai văd și îi cheamă.

În inima amară cu lacrima arsă în depărtări,
mă împuținez în fiecare clipă și n-am pe cine lăsa,
să guste vinul pelin în dulcele delir
prin care iubim cântecul primăvara,
vrăbiile și rândunicile în cuiburi sub streașină
clocind.

La capătul așteptării se deschid porțile,
bucuria presimte și fuge-n față,
ne așteaptă acasă
acolo unde am viețuit prin secole.