Cine mai ține doliu după tine
Măicuța noastră-nveșmântată-n lut
Doar nucul de pe coastă negru bine
Acum când toată frunza i-a căzut

Doar prunii cu cămășile bătrâne
Rămași fără nădejde-n vânt și-n ploi
Și-o curte rece unde nici un câine
Nu mai întoarce capul după noi.

Nu-ți vine să mai intri nici în casă
Că și acolo-i rece ca-n sicriu
Durerea din icoane se revarsă
Și scârțâie podeaua a pustiu

Dacă ți-arunci privirea pe fereastră
Pe-acolo nu mai trece nici un drum
Ci numai o tristețe lungă-albastră
Și-un râu de amintiri țesute-n fum

Atunci întors în frigul din odaie
Smintit te uiți prelung la patul gol
O lacrimă-ascuțită obrazu-ți taie
Și-un țipăt fără glas îți dă ocol

Revolta surdă-n clește-ți strânge dinții
Și nu mai ai cu cine s-o împarți
Când casa noastră și-a pierdut părinții
Degeaba undeva mai are frați

Degeaba doliul lor pe-aici revine
Să-și țină rânduiala fără rost
Căci toate, mamă scumpă, fără tine
Azi nu mai sunt, ci doar au fost..., au fost.