propriul lăuntru
(poem în proză)

un urlet se agață de tine sau tu preferi, cu sinceritate, suferința amintirilor pe care le ai în fața Joanei d'Arc. crucile scot zgomote sâsâitoare. te lași într-o parte și îți legeni viața pe un os. o materie indiferentă, praful, deține rolul suprem. batistele parfumate din mâinile femeilor divorțate, se închid împreună cu un bilet de tren. privești pe geam. viața de afară nu e treaba ta. tremură piciorul a pași nefăcuți și a singurătate. nici eu nu vreau aplauze. lumina reflectoarelor e un adevăr otrăvit. cel mai fals moment e acela în care îți faci rolul după cum spune regizorul. din motive mediocre am alunecat paradoxal de partea sfârșitului vieții. uite, vezi? așa am hotărât eu fără voia ta, așa am sfârșit excelent un lucru mărunt la care toți se închină și-i zic Viață. câtă aberație trebuie să ai în sânge să te crezi fericit? înnoind la fiecare pas dorința de pustiu viu te face mai diferit? țărâna are aripi. cât de fierbinte e vântul atunci când îl dorești! mă frige răcoarea valului. stai să mă clatin în țopăiala clopotului a ultimei zile de duminică din septembrie. mai ai timp și pentru mine? mai stai la un pahar cu vin roșu. oricum, vrăbiile au plecat. a mai rămas un vultur să-mi râdă în palmă a înalt.