din trupul unui arbore
care își făcuse cuib între venele tale
noaptea își păstra călcâiele rupte
în bunăvoința trotuarului
chiar lângă stolul de ore
sălbăticite cu forța ultimului tată
de femeie care avea cuvintele mici de fiecare dată
când se îmbăta în dreapta unui colțulier
cu mâinile roase de viață

dinspre început
toată călătoria aceasta era ca un carnaval bolnav
în burta lui
erai doar tu singură și un obraz îmblânzit

de realitate