-Iar mi te cațeri, Tărcato,
Mi-ai zdrelit scoarța de tot!
Vezi ce urât mi-ai crapat-o?
Și sufăr de nu mai pot,
Că sunt tânăr, am lăstari,
Dar arăt ca pomii mari!

Te alinți, mă gherăiești.
Când vrabia o pândești,
Îți scoți gheara din perniță,
Și urci iute pe crenguță.
Iar eu tac, dar nu mai pot,
Am și eu drepturi, socot!

Pisicuța, sfârr! îi toarce:
-Te-aș lăsa mărule-n pace,
Dac-aș prinde vrăbiuța,
Fără să îmi scot gheruța.
Dar alunec făra ele,
N-aș vrea să-ți las urme grele!

Simțindu-se vinovată,
Se alintă, roată, roată,
Pe langă tulpina sa,
Sfâr, sfâr, sfâr, torcând așa:
-Iartă-mă, te rog eu, mult,
O să-ncerc să nu mai urc!