Te-ntorci mereu cu dorul către munți
Acolo unde-o casă oarbă știe
Ce greu vei fi înstare să renunți
La ea și la a ta copilărie

Ce greu vei fi înstare să îți vinzi
Grădina, curtea, pomii de pe coastă
Și să privești, ca-n reci și rele-oglinzi,
Cum vor intra străini pe poarta noastră

Că singură cum e și-a nimănui
E totuși locuită-această casă
De ochii mamei, dragi-i ochi căprui,
De chipu-i de icoană luminoasă.

Când o să-i râdă alții pe la prag,
Când alte chei îi vor închide ușa
Din tot ce-ți amintești de-aici cu drag,
Se va alege praful și cenușa

Și-atunci icoana va veni plângând
Să te întrebe ce-o să faci cu banii
Pe care i-ai primit așa curând
Vânzându-ți amintirile și anii...