Se cerne timpul în noi, curgând ca dintr-o sită,
Povara lui se-adună pe inima-mi zdrobită
Văd urmele-ți de pași, săpate-n a lui praf
Atît de indistinct, atâta de firav.

Rămâne numai vântul, al toamnei vestitor
Să spulbere în juru-mi, cu palele-i de dor,
În încleștarea rece a miilor de brize
Desprinse, ofilite, imaginare frunze

Dispar în norii reci calzi amintiri de vară
Așa cum mor fotoni de umbră-n astă seară
În bezna tot mailungă toamna ce eclozează
Îmi macină speranța și o fosilizeză.