Mai simt în talpă stânca luminată
Și-n palme ascuțitele nervuri,
Mușchiul mai fin și câte le înduri
Când urci cărarea cea adevărată.

Suișul nesfârșit ce vămuiește,
Îmi dă scânteia foarte îndrăzneață –
În echilibru fiind, plină de viață –
A celuia ce râde și iubește.

Chiar lunecarea prin istorii poartă
Din mine semne proaspete și pure,
Ca o potecă veche prin pădure
Ce ține de substanță și de artă.

De veghe sfântă stelele sclipesc
Pentru că port mesajul de departe
Al unei așteptări ce ne desparte
Și către care, singură, privesc.

Florina Ladislau