Când am călătorit prima oară cu trenul,
Un vagon de poștă și trei vagoane „de clasă”,
Eram cu mama și cu frații mai mici.
Noaptea îl visasem pe Arpad Bacsy,
Mustăciosul șef de gară, cu chipiul său roșu.
Zborul stâlpilor de telegraf era un miracol.
Îmi mișcam capul de la stânga la dreapta,
Privindu-i ca pe niște oase
Aruncate în spate de mecanicul locomotivei.
Mai departe pe câmp
Vitele, oamenii, se mișcau mai încet,
Însetați și obosiți probabil, de soarele verii secetoase.
Am coborât după două ore de fascinație,
Mai obosit decât aș fi fost, făcând drumul pe jos.
Gara din Zalău mi s-a părut o cetate,
Un palat fabulos.