Ursul și oița

Cică-ntr-o pădure,
Un bătrân ursoi
Cam sătul de mure,
Tot visa la oi.

După cum fu soarta
Lui, o mielușea
Îi deschise poarta.
Și avea cu ea

Blană mătăsoasă
Emanând Chanel,
Se-arăta focoasă,
Prima în șeptel.

Ursu’ puse-ndată
Un oloi pe foc,
Îi turnă murată,
Puse-un disc de rock

Și, cu-o reverență,
O luă la dans,
Oaia, în cadență,
Prinsă de balans,

Se-nroși îndată
De atât rachiu,
Și, din alb drapată,
Da-n liliachiu.

Ea, priviri acerbe
Aruncând spre pat,
Zise: „Nu mă fierbe,
Fă-mi ce ai visat!”

Și-aruncându-și blana
Cu mișcări un-doi,
Fremătând, bârsana
A sărit pe-ursoi.

Lupul ce da roată
Primprejur, văzând
Blana aruncată,
O luă râzând.

Am citit o foaie
Recenzând un studiu:
Dacă dai de-o oaie,
Sări peste preludiu.

Ți se-ncinge trupul.
Blana-ți scoți. Ești oaie.
Prompt, ți-o fură lupul.
Scrie tot în foaie.

Corb la corb nu-și scoate ochii

Încerc să vă spun vouă, de pot, cu mult antren,
Urmarea la povestea ce-a scris-o La Fontaine.
Când corbul, lingușitul, uită de cașcaval,
Vulpoiu-l prinse iute și-o șterse triumfal.
Din caș când vru să muște, îl prinse-un polițai,
Un viezure feroce, ce-l duse cu alai
La tribunal, acolo, la judele cel orb,
Cel care, de mirare, era și el tot corb.
Și corbul – reclamantul, cu ochii plânși și goi,
Ceru: „La zdup vulpoiul! Și cașul – înapoi.”
Vulpoiul, doar atâta, prin dinți, a strecurat:
„Mărite! Cașcavalul din cioc, el l-a furat
– Intrând pe o fereastră, pe sus, la mezanin –
Din raftul cu brânzeturi – cutare magazin.”
Întocmai ca în filme, când sunt efecte tari,
Și corbul orb, în robă, deschise ochii mari
Și, să mai crezi zicala că un judecător
De-i corb, pe corb nu-l scoate drept țap ispășitor!
Pompos, măritul jude bătu cu ciocu’, scurt,
Pe corbul gură-cască îl acuză de furt
Și achită vulpoiul, chiar dacă, necurat,
Își însușise cașul de corb deja furat.
Vulpoiul se retrase, în parte fericit:
Pierduse numai cașul, dar n-a fost pedepsit.
Rămaseră doar corbii. Iar cel judecător
Pe păgubaș, sentința vărsă devastator:
„Trei ani, cu suspendare, și niciun dumicat
De telemea sau urdă! Și cașul – confiscat!
Să-mi mulțumești, de-a pururi, că n-ai ajuns ocnaș,
Pedeapsa cuvenită – când furi de la oraș.”
Plecă și păgubitul, ’napoi privind flămând,
Iar fratele lui, corbul, mușcă, din caș, râzând.

Nu scoate ochiul, corbul, de la alt corb, defel,
Da-i fură cașcavalul, ca să-l mănânce el.


Toți ca unul

Despre vremuri, zău, uitate vă voi povesti nițel,
Puricii săreau cât casa, cu potcoave de oțel,
Niciun hat lăsat pârloagă, nici tarlale cu mohor
Și-un sistem de irigații adăpa orice ogor.
Vulpea drăgostea găina și grijea de puișori,
Lupul ocrotea și stâna și un cârd de căpriori,
Iar ursoiul nicio poftă nu își preumbla prin sat
Și, dotat cu cap și coadă, se purta perfect rasat.
Gaița strângea, și-atuncea, tot ce-n soare strălucea,
Păgubașului, în ciocu-i, înapoi ea tot ducea.
Iepurașul, pe la varză ca să treacă, se codea
Și nimic din vreo grădină de legume nu rodea.
Viața asta fericită o trăiau și mici și mari
Și-i descrisă în detalii de multipli cronicari.

Dar, odată, nu pot zice că a fost o bună zi,
Într-o zi complet nefastă, iepurașul se trezi
Cu o foame nebunească. Și-a furat un morcovel.
Ursul, când află, pe dată, se servi cu un vițel,
Iară lupul, să nu pară cu nimica mai prejos,
Lichidă, din schema stânii, doi mieluți tip merinos.
Vulpea, roasă de invidii, ce să spun? mi s-a zbârlit;
Trei găini și două rațe la foc mic mi le-a pârlit.
Gaița, văzând acestea, de mânie s-a pătruns
Și, în cuib, vreo trei inele, ea în grabă a ascuns.
Iar țăranul, la dezastru asistând nepăsător,
A furat mai tot sistemul de pământ adăpător.
Puricii și ei, în fine, se-apucară a ciupi,
O oțelărie nouă au furat cât ai clipi.

E de-ajuns să fure unul un nimic, un morcovel,
Molima pe loc se-ntinde și dă gaură-n șeptel,
Apă nu mai e pe-ogoare, n-ai oțeluri pentru roți,
E de-ajuns să fure unul, că încep să fure toți.