Vă rog să-mi impuneți
o conduită adecvată puținelor
lacrimi rămase
la dispoziția organelor
aferente durerii
de a înțelege
refuzul ploapelor interne
de a se târî scârțîind îndărătul
ploapelor externe,
damblagite de refuzul constant al ochilor
de-a arăta, explica, descrie, picta,
realitatea sumbră a unei dimineți
înțepenite-n ultima pagină neîntoarsă a nopții.

Să-mi smulgă cineva, vă rog,
toate genele, urmând apoi
să mi le-nfigă-n toate colțurile ochilor
întinzând pielița uscândă-n
tobe reci,
așteptând sonor
bătaia-n ușa cămării goale a sufletului.

Din două-n două milenii,
vine iar cineva să ne mântuie.
În caz de eșec, rămâne doar goliciunea-n
căușuri de ochi,
să ne bântuie...