muchia tăioasă a dimineții retează cordonul ombilical
ieși din noapte ca dintr-un uter gigant
reziduuri groase de întuneric stau lipite de aripă
și eu nu-ți sunt aproape.

strigătul devine rigolă
în el alunecă toate formele de lumină
sunt vas ciobit de ghețarii zilei prin care navighez
cu permanenta iluzie a uscatului zărit de pe vârful catargului

calea e plină de spini
toți ne opintim pe munți imaginari îmi spuneai
dar tu îți sădești rădăcini la poalele lor
treci repetat prin apusuri fierbinți
prin reci răsărituri
cu-n buchet mic de oameni pe care-i iubești
și eu nu-ți sunt aproape.

uneori simt că partea care-mi lipsește pentru a-nchide rigola ești tu
atunci mă așez într-un contur alb
decupaj de piele în dreptul inimii tale
să-mi ascund acolo inima
să respir

și-ai putea să tai rădăcina acestui gând
să apuci dimineața de piept să-i smulgi dinăuntru lumina
să ștergi urmele de întuneric cu ea
dar un pui de noapte deja se hrănește din tine
și eu nu-ți sunt aproape.