nu am desconsiderat niciodată omul care se apleacă
să-și scrie numele cu degetul în pământ
sunt animalul care se află sub tălpile tuturor
eu denaturez sensurile
răstălmăcesc ceasurile
pentru că sunt sintaxa din care începe totul
tu
te târăști cu ultima speranță la buza străzilor
care îmi curg prin vene ca turbatele și privești dincolo de muntele de nisip
o nesfârșită stârpire îți zâmbește nedumerită
apoi a căzut pocnitura din spatele pereților
și ai vrut să alergi să vezi cine s-a mai sinucis astăzi
stai femeie!
stai!
sunt doar copitele unui cal tânăr în asfalt
orașul se răspândea ca o boală îngrozitoare
în spatele pielii noastre
dar eu îmi port liniștea în tălpile tale de femeie neavută
în nicio ușă
mi-ai spus liniștește-te animalule tânăr
nici măcar astăzi nu te-a căutat nimeni
mâine se apropie ora 17
când nu ne mai căută nimeni
niciodată
te vei prelinge printre degetele mele

vouă am să vă dăruiesc orașul acesta nou nouț.