astăzi nu mai cred în nimic.
îmi ajunge cafeaua de dimineață,
cât să ies până jos și să văd vreo două-trei păsări
care n-au plecat încă.
de ajuns.

noi suntem cei care rânjim pierduți în timp,
sau cu timpul pierdut în noi.
noi, cei care ne facem cenușă,
numai ca să ne scurgem unii pe alții printre degete.

ultimele dăți când am ucis au fost atât de naturale,
încât am continuat iar
și iar...

acum, pulsul se luptă să circule printr-o inimă
atrofiată.

am rămas la fel,
o tornadă pustnică și plictisită prin nisip,
cu ochii cumpărați de la second hand.

dragă Em,
nimeni nu vrea să mai vorbească cu tine.
te-am legat,
cu mâinile la spate,
ți-am lăsat o poză
și atât.