atâta iubire zace în sufletele rătăcite

pierdutele cuvinte, pagini scrise în zadar

nu mai pricep cum inima s-a înțărcat

de sângele ce plânge

scurgându-se în zborul de cântece și vise

n-am habar

poți să mi-aduci iubirea smulgând aripi furioase

te cuibăresc în palmele căuș ce se ascund sub pene

nu știu ce să mai cred, iar amintirea cerne

lacrimi în culise

greieri dezgoliți de cri-ul amurgului

grăbit în noaptea de păcate

nu mai pricep, nici licuricii nu mai au lumină

poți să-mi aduci regina-nopții în grădină

privind-o să mai sper când vântul eliberează șoapte

nu știu ce să mai cred dacă-am crezut vreodată

că liliacul va înflori la tâmpla ta înstrăinată

nu mai pricep, să te cunosc n-a fost o întâmplare

mă doare că mă doare și mă doare de ce oare

râul de lacrimi se adună-n vale și-ți stă-n cale

iar eu rămân în vârf de munte și suspine

și tot îmi zice unul, altul: o să-ți treacă

iar eu mai sper și nu mi-e deloc bine

așa ca tine o să citesc și eu ce-am scris

visând la nemurire

poate-am s-o regăsesc cândva în alte lumi

mai sincere, mai pline

și-o să pricep și o să sper încă o dată

că o să vină și-o să rămână numai pentru mine

nu mai pricep de ce e doar o tristă amăgire

și uite-așa am ronțăit un vers de pâine arsă

mă tot repet, mă tot repet de ce nu-i miere de albine

și câte ar mai fi de zis spuneam eu altădată

nu ar mai fi de zis nimic, nimicul mă-nconjoară

nu mai pot da timpul înapoi

să fim ca prima oară