am învățat să fiu viu
de fiecare dată când tu îți plimbai țipătul
de-a lungul respirației mele
ca o năvălire
ca un asediu
o cădere perfect dreaptă într-o moarte
curată

există jumătățile de ocazie
jumătățile de oameni cu jumătăți de sincerități
și sferturile de ore căzute în genunchiul unei domnișoare
care nu a cunoscut niciodată cumințenia
ridicatului în picioare

uneori
ai putea vedea urcând prin mine
gândurile tale ca niște vene ruginite
apele sculptate în vârful degetelor
de oameni vechi care nu și-au auzit niciodată foamea
șuierând printre coaste munți întregi
femei cu sângele dezbrăcat de cuvinte
și sfârcurile tari ale unei ane
care îmi zgâriau sărutul

dar am rămas mereu intact după o rătăcire
pentru că mi-am smuls dreptul de a uita
și mă întreb dacă aerul
și-a văzut vreodată umbra
lovind pământul