Am murit;
iar, din nou, încă și încă o dată,
de fiecare dată când
din fiecare alaltăieri
"priveam" înspre mâinele
care devenea întotdeauna
ieriul de astăzi...
În ghilimele pentru că cine
poate privi dinspre certitudinea palidă a existenței,
încă neființa,
fără cutremurul înțelegerii inefabilului:
neființe suntem,
punți suspinânde-ntre
deja și încă nu...

Prea târziu, eu, prea devreme,
pradă ruginii mâncîndu-mi carnea
crescută-mbrățișând inelele lanțuri...

Nu-mi mai rămâne decât Timpul,
această bătaie de joc a eternității
lipsite de spațiu...